E. G. White si reforma sanatatii in contextul sec. al XIX-lea
E. G. White și reforma sănătății în contextul sec. al XIX-lea
„Nu zice: „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea? Căci nu din înțelepciune întrebi așa”
( Eclesiastul 7, 10 )
Ați fi dorit să vă nașteți în America și nu în România? Însă nu cea de astăzi, ci în America secolului al XIX-lea?
De când au apărut pe scena istoriei, Statele Unite ale Americii au dat naștere, în mulțimi de oameni de pe toate continentele, așa-numitului „vis american” – sintagmă ce cuprinde în sine toate căutările, aspirațiile și dorințele de mai bine ale oamenilor.
Atunci când ne gândim la America secolului al XIX-lea, imaginația ne creează tablouri idilice, cu ferme liniștite și prospere, așezate în mijlocul unor peisaje de vis, în care oameni viguroși și sănătoși, înconjurați de familii fericite, trăiesc într-o armonie desăvârșită unii cu alții și cu natura înconjurătoare.
Niciun stres, ca cel pe care-l trăim în mult zbuciumatul secol al XXI-lea, nicio grijă cu privire la locul de muncă, locuință, hrană sau alte nevoi de baza ale ființei umane. O lume fără zgomotul discotecilor, fără televiziune sau radio, fără internet și facebook, o lume fără greve, șomaj, mitinguri împotriva guvernului…Liniștea naturii, armonia în familie, siguranța zilei de mâine, o credință simplă, dar puternică în Dumnezeu – iată componentele de bază ale unui tablou idilic din care mulți dintre noi am dori să facem și noi parte.
Dar oare aceasta a fost cu adevărat America secolului al XIX-lea, acea Americă în care a trăit și a lucrat E. G. White? Scriitorul britanic C. P. Snow ( 1905-1980 ), scria candva că „nicio persoană întreagă la minte nu ar alege să se fi născut într-o epocă anterioară, decât dacă ar putea fi sigură că s-ar fi născut într-o familie prosperă, că s-ar fi bucurat de o sănătate extrem de bună și dacă ar fi putut accepta cu stoicism să-i moară cei mai mulți dintre copii” ( 1 ).
America secolului al XIX-lea nu era nici pe departe o țară demnă de invidiat, căci multe lucruri nu erau atât de bune cum ni le imaginăm noi. Într-o astfel de lume s-a născut și a lucrat Ellen G. White, unul dintre cei trei fondatori ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, alături de James White și Joseph Bates.
Spațiul acestui articol nu ne permite să abordăm toate aspectele societății americane din secolul al XIX-lea și poziția pe care E. G. White a luat-o față de aceste aspecte în toate cuvântările și scrierile sale. Am putea discuta despre patronate, angajați și sindicate, despre activitățile recreative (sport, distracții, teatru, etc.), despre problemele rasiale, despre literatura și hobby-urile vremii, despre „legiile albastre” care impuneau păzirea duminicii ca sabat săptămânal, despre mișcările religioase ale timpului sau despre impactul darwinismului asupra societății americane. Si multe altele…
Fața de toate aceste probleme reale, cu care era confruntată societatea americană, ar fi interesant de observat care a fost poziția lui E. G. White și modul în care Dumnezeu a îndrumat Biserica Adventistă în rezolvarea acestora prin lucrarea ei.
Pentru moment, ne vom opri doar asupra domeniului sănătății, știind bine ca E. G. White a fost principalul promotor al reformei sănătății în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. In 6 iunie 1863, pe când se afla în localitatea Otsego, Michigan, într-o zi de Sabat și în timpul unei întâlniri de rugăciune, E. G. White a primit o viziune care se va dovedi de o importanță majoră pentru credincioșii bisericii. Viziunea se referea la principiile corecte pe care ar trebui să le adopte membrii bisericii în privința hranei, a îngrijirii corpului și a folosirii remediilor naturale (aer curat, băi de soare, activitate fizică, apă curată, etc.) pentru păstrarea unei sănătăți cât mai bune, atât a trupului, cât și a spiritului.
Conducătorii, nou-organizatei Biserici Adventiste de Ziua a Șaptea, au realizat imediat importanța reformei sănătății, în contextul în care mai mulți pastori suprasolicitați au fost nevoiți să se retraga din activitate din cauza unor probleme grave de sănătate. Însăși familia White a avut de suferit din cauza necunoașterii unor principii sănătoase ale stilului de viață. Moartea prematura a lui Henry White, unul dintre cei patru fii ai familiei White, și boala gravă a lui James White, care l-a forțat să-și suspende activitatea timp de trei ani, le-au adus conducătorilor bisericii argumente suplimentare în favoarea unei reforme a sănătății în sânul Bisericii Adventiste.
Ca urmare, în lunile care au urmat primirii viziunii de catre E. G. White, a fost elaborat un program educațional de sănătate. Primul pas l-a constituit publicarea a șase cărți a câte 64 de pagini fiecare, intitulate „Sănătatea – sau cum să trăiești”. În fiecare din aceste cărți putea fi regăsit câte un articol scris de E. G. White.
În 25 decembrie 1865, E. G. White a primit instrucțiuni cu privire la construirea unei case de sănătate, avand ca scop îngrijirea bolnavilor și promovarea unui stil de viață sănătos ( 2 ). Ca urmare a acestor instrucțiuni, la începutul anului 1866, biserica a făcut planuri pentru construirea Institutului de Vest pentru reforma sănătății, inaugurat în septembrie 1866.
Astăzi, principiile unui stil de viață sănătos ni se par firești, fiind promovate atât în literatura de specialitate, cât și în diferite conferințe tematice și mass-media. Însă, ca să ne dăm seama de valoarea acestor principii cu două secole în urmă, ar fi util să aruncăm o privire asupra societății americane din acea vreme.
Știți care era speranța de viață a unui american în perioada de început al activității lui E. G. White? În anul 1800, speranța de viață la nașterea unui copil american era de numai 32 de ani. Pe la 1850, această speranță de viață crescuse la 41 de ani; în 1900, ea era de 50 de ani, iar în 1950, era de 67 de ani. La cumpăna dintre mileniile al doilea și al treilea, speranța de viață pentru un american crescuse deja la 79 de ani. Așadar, în două secole, speranța de viață a americanilor a crescut de circa două ori și jumătate. Cum a fost posibilă o asemenea schimbare în bine? Răspunsul este simplu: adoptarea unor principii de viață mai sănătoase, o salubrizare mai bună și o îngrjire medicală mai corecta. Cum era totuși posibil ca un american de la începutul secolului al XIX-lea să trăiască atât de puțin? Iată câteva cauze care provocau scurtarea dramatică a vieții americanilor din acea perioada:
– Americanii înstăriți mâncau mult și nesănătos, alimentația lor fiind bogată în carne, grăsimi, condimente și deserturi nesănătoase.
– Fructele și legumele erau evitate de cei mai mulți americani din cauza prejudecății că acestea ar fi responsabile de răspândirea unor epidemii. Se credea că epidemia de holera din 1832 fusese cauzată de consumul unor fructe. Mulți aveau prejudecata că fructele și legumele proaspete le făceau rău mai ales copiiilor.
– Americanii săraci nu se puteau îmbuiba ca cei bogați, însă nici ei nu se hrăneau sănătos. Alimentele erau procesate neigienic (nu se cunoaștea pasteurizarea laptelui) și nu era cunoscută refrigerarea. Rezultatul era o stare proastă de sănătate a întregii societăți americane.
Însă nu doar alimentația greșită era cauza nenumăratelor boli și a speranței de viață atât de reduse. Americanii secolului al XIX-lea aveau mari probleme și cu igiena personală. Oamenii de rând se îmbăiau foarte rar, iar unele informații provenite de la autorități ne arată că americanii de rând care trăiau în anii 1830 nu se îmbăiau niciodată.
În 1855, în New York, la o populație de peste 600 000 de locuitori nu existau decât 1361 de căzi de baie. În 1882, doar 2% din casele din New York aveau apă curentă. Ne putem ușor imagina că în zonele rurale situația era mult mai gravă.
În privința salubrizării, situația era deplorabilă la începutul secolului al XIX-lea. Majoritatea caselor aveau toaletele în curte, astfel încât infiltrațiile acestora infectau apă fântânilor, provocând epidemii bacteriologice. Gunoiul nu era colectat și procesat, ci era aruncat pur si simplu în stradă, unde era apoi scormonit de porcii și păsările de curte care circulau liber. În 1850, mii de porci umblau liber pe străzile orașului New York.
Însă nu doar gunoiul produs de oameni era o problemă pentru orașele americane. La acest gunoi se adăuga și balega produsă de caii și porcii care umblau pe străzi. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, doar în orașul New York erau depuse pe străzi zilnic circa 1250 t de bălegar și 240 000 l de urina de cal ( 3 ). Astfel, gunoiul aruncat de oameni direct în stradă, amestecat cu excrementele porcilor și cailor, deveneau paradisul muștelor, țânțarilor, căpușelor și șobolanilor, purtând germenii bolilor pretutindeni.
Atunci când era soare, noroiul de pe străzi se transforma într-un praf cu miros înțepător care se răspândea pretutindeni. Și, pentru ca „meniul” să fie complet, la toate acestea se mai adăuga și prostul obicei al americanilor de a mesteca tutun, pe care apoi îl scuipau pretutindeni, atât în casă, cât și în afara ei. Orașele nu aveau canalizări subterane, astfel încât pâraiele care le străbăteau deveneau adevărate haznale deschise, mirosul răspândit în jur fiind de nesuportat.
Însă nici viața la țară nu era cu mult mai bună și sănătoasă. Vă imaginați că în jurul conacelor rurale erau doar gradini cu trandafiri? De fapt, în jurul conacelor de la țară gunoiul, noroiul și bălegarul ajungeau uneori până la carambul cizmelor. Deoarece fântânile se aflau în apropierea caselor, a ocoalelor de vite și a latrinelor, apa din ele era poluată și plină cu microbi, provocând boli inexplicabile pentru acea vreme.
În astfel de condiții de viață este explicabil pentru noi de ce speranța de viață pentru un american care trăia pe vremea lui E. G. White era atât de mică și de ce apăreau atâtea boli și epidemii devastatoare.
Însă se mai ridică o întrebare: Ce șanse de vindecare avea un american bolnav din acea vreme? Să meargă la spital și să apeleze la doctori? Paradoxal, această soluție era cea mai nefericita dintre toate, reprezentând drumul sigur către moarte. De ce?
În primul rând, spitalele erau foarte puține în acea vreme. În 1870, în America erau doar 200 de spitale, din care o treime erau pentru bolnavii mintali. Aceste spitale semănau mai degrabă cu niște azile pentru săraci dacât cu niște spitale așa cum le cunoaștem astăzi. Ele erau mizerabile și doar cei săraci apelau la serviciile lor.
Cunoscând condițiile de acolo, cei bogați se tratau fie acasă, fie în sanatorii private. O doamnă din înalta societate, care a vizitat unul din spitalele americane ale vremii (Bellevue, New York, 1872), făcea următoarea remarcă: „Mirosul dezgustător m-a îmbolnăvit. Starea paturilor și a pacienților era groaznică. Singura asistentă dormea în baie, iar cada era plină de tot felul de mizerii” ( 4 ).
Asistentele medicale nu erau nici pe departe ceea ce sunt astăzi – cadre medicale pregatite în unități școlare specializate, ci erau recrutate dintre femeile bețive care, în loc să facă închisoare, își ispășeau pedeapsa prin muncă în folosul comunității în astfel de spitale.
Dar medicii? Imaginați-vă ce fel de pregătire medicală aveau în condițiile în care ei obțineau diploma doar după patru până la opt luni de școala. În 1869, președintele Universității Harvard, Charles Eliot, a încercat să introducă examenul scris pentru absolvenții Școlii de Medicină Harvard (Harvard Medical School). Însă cererea a fost respinsă de decanul facultății pe motiv că studenții nu puteau încă să scrie suficient de bine.
Care erau tratamentele cele mai uzuale aplicate de medici bolnavilor care apelau la ei? Aceste tratamente nu erau foarte complicate. O procedură aproape universală în tratarea bolilor era metoda sângerării, prin care se credea că se elimina sângele în exces și se echilibrează umorile corpului. De-a lungul câtorva zile, medicul lăsa să se scurgă din corpul bolnavului de la 0,5 l până la 1 l și chiar mai mult de sânge.
După ce se credea că s-a realizat „purificarea” corpului, pacientului i se administrau calomel (sare a mercurului) și stricnină (substanță toxică), pentru a-i provoca bolnavului febră, vomă și diaree. De ce toate acestea? Pentru că pe vremea aceea se credea că febra, voma și diareea erau semne ale însănătoșirii. Nu este de mirare că în urma unor astfel de tratamente „medicale” oamenii mureau pe capete. Chiar și președintele Washington a căzut victimă unor asemenea „tratamente” la care l-au supus medicii vremii.
Dacă ne referim la chirurgie, doar faptul că ea era practicată fără anestezic ne spune deja mult despre eficiența ei. Lipsa anestezicelor era „compensata” de viteza cu care opera medicul. Astfel, în timpul Războiului Civil (1861-1865), chirurgii militari reușeau să amputeze un picior în doar 40 de secunde. Chiar unul dintre pionierii Bisericii Adventiste, Uriah Smith, a trecut printr-o astfel de experiență dramatică. Pe când era tânăr, a fost nevoie să i se amputeze un picior pentru a i se salva viața. Operația a avut loc pe masa de bucătarie, iar singurul „anestezic” care i s-a administrat a fost prezența mamei care l-a ținut de mână în timpul operației.
Pe vremea aceea nu se cunoștea încă nimic despre germenii patogeni, despre infecțiile intraspitalicești și despre modul cum se pot răspândi infecțiile. Din această cauză, medicii nu-și schimbau șorțurile și nici cuțitele folosite în timpul operațiilor. Uneori, ei nici măcar nu se spălau pe mâini înainte de o nouă operație, ci doar își ștergeau cuțitele de șorțurile deja mânjite de sânge. La începutul secolului al XIX-lea, întreaga chirurgie se limita doar la amputări de membre, iar puținele intervenții chirurgicale pe abdomen, piept sau craniu erau aproape întotdeauna fatale.
Dacă la toate acestea mai adaugăm și condițiile insalubre de locuit în marile orașe, tabloul devine complet. În orașe domnea supraaglomerarea, camerele erau prost sau deloc ventilate și lipsite de lumină naturală, unele camere de locuit neavând nicio fereastră.
În aceste condiții de viață, ideile reformei sănătății promovate de E. G. White, începând cu anul 1863, erau cu adevărat revoluționare. Nouă ni se pare firesc să promovăm un stil de viață în care aerul curat, lumina naturală a soarelui, mișcarea în aer liber, folosirea apei curate și o dietă sănătoasă, bazată pe fructe și legume proaspete, să ocupe un loc important în viață. Însă pentru acea vreme, când așa-zisa știință medicală consta doar într-o sumă de prejudecăți și practici greșite, astfel de idei erau cu adevărat novatoare.
În secolul al XIX-lea au apărut câțiva reformatori ai sănătății care au vorbit despre un nou stil de viață. Printre ei se remarcă Sylvester Graham care, dupa epidemia de holeră asiatică din 1832, și-a făcut tot mai auzit glasul. Iată câteva principii de sănătate pe care Sylvester Graham le-a facut publice în 1837 în „The Graham Journal”:
– La baza alimentației umane ar trebui să fie legumele și fructele
– Pâinea ar trebui făcută din grâu integral
– Smântâna este preferabilă untului
– Mâncarea ar trebui să fie bine mestecată înainte de a fi înghițită
– Evitarea consumului de cafea, tutun, vin, ceai și orice stimulent de orice fel
– Cea mai bună băutură este apa curată
– Între mese să nu se consume nimic
– Să fie evitată îmbuibarea
– Abstinența este de preferat folosirii „medicamentelor” („medicamentele” vremii erau adevărate otrăvuri, ca stricnina și calomelul)
– Somnul trebuie să fie de cel puțin 7 ore în camere aerisite
– Evitarea hainelor strâmte (într-o vreme în care femeile purtau corsete)
– Nevoia îmbăierii chiar și zilnice
– Exerciții în aer liber
– Pâinea să fie mâncată abia după 12-24 de ore de când a fost scoasă din cuptor
– Evitarea consumului de carne și pește
– Evitarea sosurilor grase, a grasimilor și a condimentelor picante
– Ultima masă ar trebui să fie ușoară și luată cu cel puțin 3-4 ore înainte de culcare
Este de remarcat faptul că, într-o societate condusă de idei cu totul greșite în privința sănătății, în care practicile medicale nu numai că nu ajutau la vindecare, ci chiar agravau situația bolnavilor, E.G.White, inspirată de Duhul lui Dumnezeu, a promovat principiile reformatoare în domeniul sănătății.
Ea a respins „medicamentele” nocive din acea vreme care, „în loc de a ajuta natura, îi paralizează continuu eforturile” ( 5 ). E.G.White a promovat din răsputeri folosirea remediilor naturale în tratarea bolilor și în păstrarea sănătății. „Aerul curat, lumina solară, cumpătarea, odihna, exercițiul fizic, dieta corespunzatoare, folosirea apei și încrederea în puterea divină – acestea sunt adevaratele remedii” ( 6 ).
Adventiștii din secolul al XIX-lea au recunoscut faptul că ideile reformei sănătății, așa cum au fost promovate de E.G.White, aveau multe puncte comune cu ideile unor reformatori ai sănătății din acel timp. Însă E.G.White a adus un plus în biserică în acest domeniu. Fără contribuția ei, ideile reformatorilor sănătății nu ar fi avut un impact atât de mare asupra bisericii.
J.H.Waggoner scria în 1866, la trei ani dupa primirea viziunii cu privire la reforma sănătății de către E.G.White: „Nu pretindem că suntem pionieri în ceea ce privește principiile generale ale reformei sanitare. Faptele pe care se bazează această mișcare au fost elaborate, în mare măsură, de reformatori, medici și scriitori în domeniul fiziologiei și al igienei, și se pot găsi pretutindeni în țară. Însă noi credem că, prin metoda aleasă de Dumnezeu (îndemnurile lui E. G.White, n.n.), reforma ni s-a prezentat mai clar și mai cu putere, producând, prin urmare, un efect pe care nu l-am fi putut avea prin alte mijloace.” ( 7 )
Marea contribuție a lui E.G.White a constat în faptul că ea a legat reforma sănătății de subiectul atât de important și de actual al întreitei solii îngerești din Apocalipsa cap. 14. În felul acesta, reforma sănătății a fost legată organic de însăși misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în acest sfârșit de istorie.
Același Waggoner scria: „Ca simple adevăruri fiziologice și igienice, ele (ideile reformei sanatatii n.n.) pot fi studiate de unii în timpul liber, iar de alții, date deoparte ca neimportante, însă atunci când sunt puse pe același plan cu marile adevăruri ale soliei îngerului al treilea, prin aprobarea și autoritatea Duhului lui Dumnezeu, și când se declara despre ele că sunt mijlocul prin care un om slab poate fi întărit pentru a fi biruitor și prin care corpurile noastre bolnave pot fi curățate și pregătite pentru a fi luate la cer, atunci (reforma sănătății n.n.) ne apare ca o parte esențială a adevărului prezent.” ( 8 )
Ca urmare a sfaturilor și îndemnurilor lui E.G.White cu privire la reforma sănătății, Biserica Adventistă a pus un accent deosebit pe educația medicală, pe înființarea unor sanatorii, colegii și spitale în care au fost promovate principiile unui nou stil de viață sănătoasă.
La începutul secolului al XX-lea, Biserica Adventistă a înființat Colegiul Evangheliștilor Medicali (College of Medical Evangelists), devenit ulterior Universitatea Loma Linda, aflată astăzi în topul celor mai renumite universități de medicină din lume. Ca urmare a îndrumărilor date de Dumnezeu prin intermediul lui E.G.White, astăzi rețeaua instituțiilor de sănătate ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este a doua cea mai extinsă din lume. Această rețea cuprinde peste 700 de instituții medicale, dintre care 351 sunt clinici si dispensare, iar 173 sunt spitale și sanatorii.
In toate aceste instituții se promovează un stil de viață sănătos, bazat pe aer curat, apă curată, folosită atât intern cât și extern, lumină naturală, hrană sănătoasă, exerciții fizice, odihnă suficientă, abținerea de la substanțe nocive (cafea, tutun, droguri, alcool, etc.), toate acestea fiind încununate de o încredere deplină în iubirea lui Dumnezeu.
Așadar, putem spune, asemenea împăratului Iosafat din vechime: „Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui și veți izbuti !” ( 2 Cronici 20, 20 up. ).
Lori Balogh, 2 februarie 2019
Referințe:
( 1 ) G. R. Knight, „Lumea lui Ellen White”, p. 37
( 2 ) E. G. White, „Mărturii pentru Biserică”, vol. I, p. 489
( 3 ) G. R. Knight, „Lumea lui Ellen White, p. 126
( 4 ) Idem. P. 129
( 5 ) E. G. White, „Divina vindecare”, p. 126, ed. engl.
( 6 ) Idem , p. 127
( 7 ) G. R. Knight, „Lumea lui Ellen White”, p. 45
( 8 ) Idem , p. 45