Iertând şi acceptând iertarea
Iertând şi acceptând iertarea
Dacă ne dorim cu adevărat să ajungem să fim fericiţi cât mai avem de trăit pe acest pământ, dacă vrem să avem pace şi linişte în inimile noastre şi dacă dorim ca într-o zi să ajungem acasă la Tatăl nostru, Biblia ne îndeamnă că trebuie să acceptăm iertarea primită de la Dumnezeu, s-o credem şi s-o oferim şi celorlalţi. Şi da, s-ar putea să fie nevoie să o cerem mai mult decât o dată; şi da… v-a fi nevoie să o oferim mai mult de câteva ori chiar aceleiaşi persoane. Noi suntem supusi greşelii, avem nevoie de milă, consideraţie şi iertare din partea lui Dumnezeu şi din partea celorlalţi şi avem nevoie să oferim iertare. Iertarea ne eliberează de ranchiună. În esenţă, iertarea înseamnă mai mult pentru cel ce oferă decât pentru cel ce o primeşte.
Pentru a ilustra acest adevăr vom citi împreună ‘Pilda robului nemilostiv’, pe care o găsim relatată în Evanghelia după Matei, în capitolul 18 începand cu versetul 21: ”Atunci, Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: ‘Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”
De ce a considerat Petru că numărul ‘7’ era numărul potrivit şi suficient pentru a oferi iertarea? Să citim prima parte a versetului 16 din Proverbe capitolul 24: “Că cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică…”; Iov 5:19 “De şase ori te va izbăvi de necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul.” Apostolul Petru, îndeplinind după părerea lui, învaţătura Domnului Hristos, s-a gândit să extindă acordarea iertării până la numărul desăvârşirii. El a remarcat cât de milos şi iertător era Isus şi el chiar a crezut că numărul indicat de el este unul generos. Întrebarea lui trădează o nemulțumire și totodată o dorință de etalare a generozității lui. Să citim răspunsul Domnului Isus din versetul 22: “Eu nu îţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.” Oare Dumnezeu deţine un registru special unde ne sunt contabilizate toate cererile noastre de iertare până ajungem la cea cu numărul de 490? Este foarte posibil ca noi să deţinem un astfel de registru pentru cei ce ne greşesc nouă, dragostea şi mila noastră poate fi limitată, dar la Dumnezeu lucrurile nu stau deloc în felul acesta. De fapt numărul însuşi nu este important, fiind numai simbolic, iertarea nu este o chestiune de matematică sau reglementări legaliste, ci de atitudine. Acela care cultivă în lăuntrul său ideea că într-un viitor oarecare nu va ierta, este departe de a acorda o adevărată iertare chiar dacă ar trece prin forma iertării. Dacă spiritul iertării stăpâneşte de fapt inima, o persoană va fi tot atât de dispusă să ierte pe un vinovat care se pocăieşte de a opta oară ca şi de prima dată, sau de a 491-a oară ca şi de a opta. Adevărata iertare nu este limitată de numere. Dar să clarificăm puţin această declaraţie: în nici un caz mila şi îndurarea nesfârşită a lui Dumnezeu, nu mă va determina să cred că pot continua să păcătuiesc în mod deliberat minţindu-mă că oricum voi fi iertat. Dumnezeu este dispus să ne ofere iertare ori de câte ori pocăinţa noastră este una autentică şi sinceră, dar să crezi că poţi aduce scuze într-un mod superficia înseamnă să te împotriveşti lucrării de convingere a Duhului Sfânt, poţi pierde convingerea şi dorinţa de a fi iertat şi rişti să ţi se împietrească inima.
După ce Domnul Isus îi răspunde la întrebarea „cât” să ierte, de 70 de ori câte 7, îi spune și „cum” și „de ce” să ierte prin frumoasa pildă a robului neiertător. Să citim versetul 23 şi în continuare: “De aceea, Împaraţia cerurilor se aseamană cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de talanţi.” Suma datorată de acest rob era una astronomică. Un talant avea 36 de kg, fie de argint (2Regi 5:23), ce ar veni cca. 60.000.000 de dinari, iar un dinar era plata pentru o zi de muncă pentru un om! Dar putea să fie talant de aur (Exod 25:39), şi atunci ar fi valorat şi mai mult! Ne dăm seama că această datorie era una imposibil de achitat şi ne punem întrebarea cum poate cineva să adune o aşa mare datorie?
Versetul 25: “Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.” Privim la această scenă compătimitoare. Robul este adus în faţa regelui unde i se arată registrele, totul este contabilizat, iar în dreptul numelui său vede datoria imensă pe care o avea de plătit. El realizează dimensiunea datoriei şi imposibilitatea lui de plată şi nu vede nici o cale de scăpare. Este întrebat dacă poate plăti această sumă şi datornicul cu vădit stres în voce spune că nu şi cere o reeșalonare. Ni-l imaginăm pe acest om disperat plângând, jelind şi tânguindu-se, îl vedem cum cade înaintea regelui implorându-l să aibă milă şi îndurare de el, să aibă răbdare că va plăti. Care erau şansele ca el să poată plăti acea imensă datorie? E absurd. Legea spunea că toate bunurile acestui om trebuie confiscate, casa lui trebuia vândută, membrii familiei trebuiau aduşi şi vânduţi ca sclavi.
Dar să vedem ce se întamplă mai departe? Să citim versetul 27: “Stapânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.” Împăratul a știut că datornicul nu poate plăti și, în mod neașteptat, l-a iertat. Casa şi bunurile i-au fost returnate, familia sa nu trebuia sa suporte nici o consecinţă, nici măcar nu s-au stabilit rate ca mod de plată pentru restituirea datoriei. În dreptul numelui său din registru a fost scris cu litere mari: IERTAT.
Credeţi că acest om s-a trezit într-o bună zi chemat la curtea regală fără ca el să ştie că acumulase această imensă datorie? Bineînţeles că el ştia, probabil că îl şi frământa, poate că era singurul lucru la care se gândea, povara îl apăsa şi nu întrezărea nici o soluţie de scăpare. Venise timpul să plătească şi să suporte consecinţele, dar regele îi spune: ‘Voi uita de această datorie, eşti liber, această problemă care te zdrobeşte de atâta timp nu mai este.’ Cum v-aţi simti să fiţi eliberaţi de o aşa mare povară? Aşa cum am mai spus un talant înseamna o greutate de 36 de kg. Vă puteţi imagina o greutate de 10.000 de talanţi care să apese pe sufletul dumneavaostră încât să vă simţiţi complet zdrobit? Şi regele a spui acestui om că este iertat de această datorie.
Dar să vedem ce face acest om după ce este eliberat de povară şi iertat de datoria sa? Versetul 28: “Robul acela, cand a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovaraşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: ‘Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.’’ Ce însemnau 100 de dinari? Era o suma infimă comparativ cu precedenta. Şi atunci de ce procedează el astfel? Acest rob nu a crezut că regele l-a putut ierta cu adevărat de datoria sa. Aşa cum uneori nici noi nu îi iertăm pe cei care ne-au greşit, pentru că nu realizăm cât de mult am fost iertaţi la rândul nostru. Acest creditor nemilos era de neînduplecat în cererea lui pentru plătire. Această lipsă de inimă este greu de conceput. Egoismul lui, care îl orbea faţă de mărimea propriei sale datorii şi-l împiedica să aprecieze mărimea îndurării manifestată faţă de el, l-a făcut să se poarte neîndurător faţă de cel care era împreună slujitor cu el.
Aceşti 10.000 de talanţi din aceasta pildă reprezintă păcatele noastre împotriva Regelui nostru, reprezintă o datorie pe care noi o avem faţă de El şi pe care noi nu avem cum să o platim. Cei 100 de dinari reprezintă acele datorii pe care le avem unii faţă de ceilalţi. Noi toţi îi datorăm mult mai mult lui Dumnezeu, decât fiecare dintre noi semenului nostru! Dumnezeu este dispus să ne ierte dacă ne iertăm semenii cu puţinele lor datorii faţă de noi, atunci Tatăl ceresc va şterge datoria mare pe care o avem la El!
Vă prezint o mica ilustraţie ca să încercăm să ne dăm seama de această expresie a adevăratei măreţii spirituale. Distanţa dintre Pământ şi Soare este de 149.600.000 km, şi reprezintă iertarea lui Dumnezeu oferită nouă. Dumnezeu este dispus să mă ierte cât toată această distanţă dintre Soare si Pamant iar noi nu suntem dispuşi să ne oferim iertarea unii altora nici cât distanţa unui pas. O astfel de proporţie găsim în acestă pildă. Înțelegerea iertării din partea lui Dumnezeu este singura motivație care nu este subiectivă și nu se erodează în timp. Iertăm oamenii nu pentru meritele lor ci pentru că am fost iertaţi noi mai întâi! Frumusețea iertării este că nu ni se cere niciodată să iertăm mai mult decât am fost noi iertați.
Câţi dintre noi nu am fost răniţi de cei din jurul nostru? Dacă nu învăţăm să iertăm ne vom face registrul nostru propriu unde vom contabiliza fiecare pas greşit al aproapelui, ne vom lipsi de experienţa iertării. Neiertarea este un semn sigur al mândriei. Inima noastră, creierul nostru, sistemul nostru nervos, întreaga noastră ființă sunt făcute pentru a primi și oferi iertare. Neiertarea este toxică și perturbă toată ființa. Teoretic ai impresia că îl ții ostatic pe datornicul tău, de fapt prizonierul eşti chiar tu. Este foarte greu să iertăm şi să uităm răul care ne-a fost făcut, dar nu imposibil. În fiecare zi ne putem lăsa influenţaţi de atitudinea şi cuvintele celorlalţi faţă de noi. Dacă Satana ştie că ne poate distrage atenţia de la misiunea noastră prin ceea ce vor spune sau face cei din jurul nostru, el va avea întotdeuna pe cineva pentru această lucrare. Numai prin harul lui Dumnezeu inima noastră poate fi vindecată. De cele mai multe ori deşi am iertat, durerea revine în mintea noastra şi inima noastră. Ce putem face în această situaţie? Alege să uiţi! Dumnezeu va arunca păcatele, suferinţele, rănile noastre în marea uitării (şi nu le va mai aminti niciodată). Satana îi va folosi chiar şi pe cei mai apropiaţi ai noştrii să încerce să scurme în trecutul dureros şi să reînvie suferinţa şi chinul în sufletele noastre. Să nu cădem în această capcană. Martin Luther a zis: poate că nu putem împiedica ca păsările să zboare deasupra capetelor noastre dar putem împiedica să işi facă cuib în părul nostru. Astfel că nu putem împiedica ca o amintire neplăcută să revină în gândurile noastre, dar o putem împiedica să işi facă cuib. Rugaciunea noastră ar trebui să fie: “Doamne, iţi multumesc că mă ajuţi să uit şi să merg mai departe!”
Pilda nu se termină aici. Versetul 29 şi mai departe: “Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi îi zicea: ‘Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.’ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă până va plăti datoria.” Versetul 31: “Când au văzut tovaraşii lui cele întamplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute.” 32: “Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.” 33 “Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” 34 “Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.” 35 “Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”
Modul în care Domnul Isus spune această pildă este plin de contraste între cele două personaje principale: primul este un împărat, al doilea este un rob. Datoria față de primul este imensă, datoria față de al doilea este modică. Primul iartă, al doilea nu iartă. Primul oferă milă, al doilea vrea dreptate. Primul eliberează, al doilea încarcerează. Primul este liber, al doilea este robul neiertării lui.
Dar, relația dintre aceștia este una specială: cel de-al doilea este beneficiarul iertării primului, a Împăratului. El ar fi trebuit să acționeze nu după impulsurile lui ci după exemplul oferit de Împăratul, care l-a iertat nemeritat. Ideea centrală devine clară: în Împărăția lui Dumnezeu intri prin mila și iertarea lui Dumnezeu și aceasta devine motivația pentru a fi iertător. Cu cât ești „mai mare” cu atât devii un mai bun iertător. Am putea afirma chiar că una din dovezile că ești iertat este modul tău de a ierta pe frați. Pilda robului nemilostiv vorbește deci despre motivația și maniera iertării fraților ca un semn al măreției spirituale.
În încheiere aş vrea să vă relatez povestea din spatele celebrei picturi “Cina cea de taină” realizată de Leonardo da Vinci. Când a conceput această scenă, Leonardo s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele – sub chipul lui Iisus – și Răul – sub chipul lui Iuda. Și-a întrerupt lucrul la jumătate până când avea să găsească modelele ideale. În acel timp Leonardo da vinci era într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti şi nici unul dintre ei nu rata ocazia de a se critica şi a se insulta public. Într-o zi, lui Leonardo da Vinci îi vine ideea să folosească chipul lui Michelangelo pentru al reprezenta pe Iuda. “Cina cea de taină” era aproape gata – da Vinci, însă, nu găsise modelul ideal pentru Isus. Cardinalul care raspundea de biserică începu să-l preseze, cerându-i să isprăvească numaidecât fresca. După multe încercări eşuate nereuşind să surprindă imaginea desăvârşită a lui Hristos, s-a plecat pe genunchi şi s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să îi arate chipul Mântuitorului. Cum credeţi că a raspuns Dumnezeu acestei rugăciuni? A primit acest gând, că până nu va şterge chipul lui Michelangelo reprezentându-l pe Iuda, nu îl va vedea niciodată pe cel al lui Isus.
Şi nouă ne este greu să surprindem trăsaturile pline de dragoste şi milă de pe chipului Domnului nostru Isus Hrisos pentru că privirea noastră este fixată şi focusată pe chipul altcuiva.
Isus ne învaţă că putem primi iertare de la Dumnezeu numai daca îl iertăm şi noi pe alţii. Iubirea lui Dumnezeu ne atrage spre El şi această iubire nu poate atinge inimile noastre fără să dea naştere la iubire pentru fraţii noştrii. Cugetari de pe muntele fericirilor, pag 113.
Mihaela Petrea, 11 mai 2019