James White – Omul si liderul
James White – Omul si liderul
„Va rugam, fratilor, sa priviti bine pe cei ce se ostenesc intre voi, care va carmuiesc in Domnul si care va sfatuiesc. Sa-i pretuiti foarte mult, in dragoste, din pricina lucrarii lor.”
( 1 Tesaloniceni 5, 12.13 )
Invins sau invingator ?
13 august 1881. Orasul Battle Creek, Michigan, SUA, este martorul celui mai impresionant serviciu funebru din cate au existat vreodata pe acele meleaguri. Desi pentru majoritatea locuitorilor acea dupa-amiaza de sambata este o zi obisnuita de lucru, in semn de respect fatza de cel condus pe ultimul drum, cele mai multe magazine raman inchise.
La funeraliile celui care a fost James Springer White, unul din cei trei fondatori ai Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, participa in jur de 2500 de persoane indoliate: membrii ai familiei, prieteni, conducatori si membri ai bisericii, oameni de afaceri si multi localnici.
Biserica Dime Tabernacle, in care se oficiaza slujba de inmormantare, este plina de flori. Deasupra amvonului acoperit cu un material negru se afla suspendat portretul defunctului, de asemenea drapat in negru. Predica de inmormantare este tinuta de eruditul Uriah Smith, multa vreme editor al publicatiei „Review and Herald”. Primele cuvinte rostite de acesta intrerup linistea bisericii amutite:
„In viata aceasta, niciun om nu este nemuritor.” Apoi, intr-o scurta trecere in revista, vorbitorul prezinta contributiile uriase ale lui J. White la fondarea si dezvoltarea tinerei confesiuni crestine, careia i-a dedicat intreaga viata. Uriah Smith vorbeste despre eforturile defunctului de a-i aduna pe cei cativa milleriti care nu renuntasera la credinta lor dupa marea dezamagire din toamna anului 1844. Apoi rememoreaza toate eforturile celui disparut de a-i ajuta pe primii adventisti sa inteleaga importanta doctrinei Sabatului si a Sanctuarului.
Smith aminteste in continuare de rolul lui J. White in aducerea la existenta a primelor publicatii adventiste, infiintarea primei edituri a bisericii ( Review and Herald ), apoi infiintarea celei de-a doua edituri ( Pacific Press, CA, avand propria ei publicatie periodica „Signs of the Times” ). Smith vorbeste apoi de rolul activ pe care l-a avut J. White in formarea structurii organizatorice a Bisericii Adventiste, in infiintarea primelor institutii medicale si a primelor colegii adventiste, strangand sume mari de bani pentru evanghelizarea Europei.
Apoi, in linistea sobra a locasului de cult, se aud rostite cateva cuvinte despre caracterul celui condus pe ultimul sau drum. J. White a fost un barbat mereu calm in momentele de deruta sau cele euforice, un om echilibrat, care nu cazuse niciodata victima vreunei forme de fanatism, un om care nu capitula niciodata in fatza greutatilor, un bun strateg si vizionar, un prieten devotat si un om de o generozitate iesita din comun.
Apoi brusc, Uriah Smith schimba cursul predicii sale la 180*: „Cu toate acestea”, continua el, „pozitia pe care a ocupat-o a fost de asa natura incat era aproape inevitabil sa nu aiba dusmani… Unii il socoteau lipsit de abilitati sociale si uneori chiar rigid, aspru si nedrept, chiar si fatza de prietenii lui cei mai buni.”
Este greu de crezut ca la un serviciu de inmormantare a unui lider atat de influent sa fie auzite astfel de cuvinte. Si totusi ele au fost rostite… Cine a fost cu adevarat J. White, astfel incat elogiile sa fie ingemanate cu criticile la propria sa inmormantare ? A fost J. White un invins sau un invingator ?
Credinciosul
James Springer White s-a nascut in 4 august 1821 in orasul Palmyra, la un an dupa aderarea statului Maine la Uniune. Tatal sau, John White, era un fermier clasic al Noii Anglii, dar si un crestin sincer si devotat, fiind cel care a infiintat prima scoala duminicala in districtul Maine.
Fiind un permanent cautator spiritual, John White a fost mai intai congregationalist, apoi baptist calvinist, dupa care a slujit 10 ani ca diacon baptist. Ultimii 40 de ani din viata i-a dedicat slujirii in calitate de diacon in Legatura Crestina ( Christian Conexion ), o confesiune foarte populara in Noua Anglie a secolului al XIX-lea.
Crescand intr-o familie crestina practicanta, J. White avea sa mosteneasca setea dupa o cunoastere spirituala tot mai inalta. La varsta de 15 ani, dupa o copilarie marcata de suferinta si boala, J. White s-a botezat in cadrul confesiunii Legatura Crestina. Insetat de invatatura, la 19 ani se inscrie la academia locala din St. Albans, Maine, unde dedica studiului chiar si 18 ore pe zi.
Dupa absolvire, a continuat studiile la scoala episcopala metodista, insa educatia sa formala s-a incheiat cu cele 12 saptamani de scoala elementara si cele 29 de saptamani de studii ulterioare.
Contactul cu miscarea millerita avea sa-i schimbe radical cursul vietii. Desi initial a privit cu scepticism prelegerile lui William Miller cu privire la revenirea lui Christos, ulterior, la indemnul mamei sale, le-a acceptat, devenind el insusi un predicator millerit.
Dupa marea dezamagire din toamna anului 1844, cand miscarea millerita s-a dezmembrat, iar putinii credinciosi care mai credeau in revenirea in curand a lui Christos erau risipiti si descurajati, J. White a cunoscut-o pe Ellen Harmon. Aflase despre ea ca primise o viziune cu privire la miscarea millerita si s-a hotarat sa o insoteasca in diferitele ei deplasari in care relata ce ii descoperise Dumnezeu in timpul viziunii.
Fiind convins ca revenirea lui Iisus Christos era foarte aproape, gandul casatoriei era departe de el. In contextul revenirii iminente a Domnului, el privea casatoria ca fiind „un viclesug al Diavolului”.
Cu timpul insa, atat James White cat si Ellen Harmon au realizat ca pana la maretul eveniment mult asteptat viata pe pamant avea sa dureze mai mult decat se asteptasera ei. Si pentru ca gestul de a o insoti pe Ellen Harmon in lucrarea ei putea duce la aparente rele pentru cei din jur, in situatia in care cei doi nu erau casatoriti, cei doi si-au pus problema casatoriei in mod serios.
Decizia nu a fost luata usor. Mai tarziu, J. White avea sa marturiseasca: „Pana cand nu am prezentat amandoi inaintea Domnului subiectul casatoriei si pana cand nu am avut o experienta care sa ne inlature orice urma de indoiala, nu am facut acest pas important.”
Astfel, in 30 august 1846, James, in varsta de 25 de ani, si Ellen, in varsta de 18 ani, si-au unit destinele inaintea unui judecator de pace din Portland, Maine. Au pornit in casnicie saraci, avand cativa prieteni si o sanatate subreda. Toata averea lor incapea intr-un singur cufar, si acela doar pe jumatate plin.
Casatoria celor doi avea aparenta unei casatorii de convenienta, insa anii care au urmat au dovedit ca cei doi s-au iubit cu adevarat, iar dragostea lor avea sa creasca, in ciuda piedicilor, greutatilor si chiar a tensiunilor inerente unei vieti de cuplu.
Cand James pleca la adunarile de tabara sau pentru a-si onora un angajament, Ellen ii scria: „Nu am nicio noutate sa-ti spun, doar ca imi doresc mult sa-ti vad fatza si ca astept cu multa incantare momentul acela.” De partea lui, James impartasea aceleasi sentimente fatza de sotia lui: „Cine gaseste o nevasta buna”, scria el, „gaseste fericirea, este un har pe care-l capata de la Domnul… Ne-am casatorit in 30 august 1846 si, din ceasul acela pana astazi, ea a fost pentru mine cununa mea de slava.”
Din acest moment de rascruce al vietii sale, James White avea sa-si dedice intreaga viata unui proiect la care va lucra alaturi de sotia lui si Joseph Bates: fondarea si dezvoltarea a ceea ce avea sa fie cunoscut mai tarziu ca fiind Biserica Adventista de Ziua a Saptea.
Ctitorul
Dupa marea dezamagire din 22 octombrie 1844, miscarea millerita s-a destramat. Cei mai multi credinciosi milleriti s-au reintors in bisericile din care proveneau, alte grupari mai mici au continuat sa fixeze date cu privire la revenirea lui Iisus, iar altii si-au pierdut credinta definitiv.
A existat insa si un mic numar de credinciosi care nu si-au pierdut credinta in revenirea Mantuitorului. Acestia erau derutati, nu stiau unde s-a gresit, caci calculele profetice care duceau in toamna anului 1844 erau corecte si, in plus, erau risipiti si izolati, la zeci si sute de kilometri distanta unii de altii. Rolul unificarii acestor credinciosi izolati si risipiti le-a revenit lui James si Ellen White, care au lucrat in echipa in cea mai mare parte a vietii.
Ca sa ne putem imagina ce insemna sa calatoresti zeci si sute de kilometri in conditiile existente in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ne vor fi utile cateva informatii. Strazile erau rudimentare sau inexistente la acea data, fapt ce facea ca deplasarile sa fie mai usoare iarna, cu sania, decat vara, cand drumurile erau fie desfundate si prafuite, fie pline de noroi in urma ploilor.
Din cauza noroiului, drumarii amenajau asa-numitele „drumuri reiate”, pavate cu trunchiuri de copaci. Ne putem imagina cum se circula cu caruta, trasura sau diligenta pe astfel de drumuri care strabateau padurile si muntii stancosi ai Americii.
Podurile erau foarte putine, asa ca paraiele si raurile erau trecute fie cu piciorul, fie cu ajutorul unor bacuri primitive. In ce priveste caile ferate, transportul cu trenul era unul dintre cele mai nesigure si primejdioase. Initial, sinele erau confectionate din lemn acoperit cu o banda de metal. Insa banda metalica se desprindea adesea de pe sine, se incolacea ca un arc si strapungea podeaua vagoanelor din lemn aflate in mers.
Ulterior s-a trecut la sine metalice, insa acestea erau foarte casante, se rupeau usor, ducand la deraierea multor trenuri. Chiar sotii White au avut parte de un astfel de accident feroviar in care cei doi au vazut moartea cu ochii. Viteza trenurilor nu depasea 30 km/h, vagoanele se zgaltaiau puternic din cauza suspensiilor rudimentare si se facea un curent puternic in ele.
Iarna, vagoanele erau incalzite cu sobe cu carbuni, iar locomotivele cu aburi puteau exploda oricand, ucigandu-i pe membrii echipajului si aruncand schije metalice spre vagoanele cu calatori.
In astfel de conditii precare, suportand frigul iernii sau arsita necrutatoare a verii, in mijlocul primejdiilor de tot felul, sotii White au calatorit mii de kilometri, pe propria lor cheltuiala, pentru a-i incuraja si uni pe putinii credinciosi adventisti risipiti in statele americane. Doar o personalitate puternica ca cea a lui James White, cu vointa sa fier, cu un spirit de sacrificiu dus la extrem si o incredere fara limite in calauzirea lui Dumnezeu au facut ca, treptat, putinii adventisti sa se uneasca in jurul aceluiasi crez, iar apoi sa se organizeze in cea ceea astazi cunoastem ca fiind Biserica Adventista de Ziua a Saptea.
In ciuda tuturor acestor inconveniente, James si Ellen White au calatorit de la un credincios la altul, de la o grupa la alta, facand primii pasi in realizarea unitatii viitoarei biserici. In conditiile in care acesti credinciosi izolati nu aveau privilegiul sa asculte o predica sau sa participe la un serviciu divin decat o data la cateva luni, vizitele familiei White au avut un efect benefic de necontestat pentru miscarea adventa, pe care doar eternitatea il va scoate la lumina.
Castigand increderea si dragostea credinciosilor adventisti pe care-i vizita cu atata efort si sacrificiu de timp, bani si uneori chiar cu pretul pierderii sanatatii, sotii White au reusit sa formeze nucleul miscarii advente sabatariene, din care avea sa apara Biserica Adventista de Ziua a Saptea, o biserica organizata si cu institutii bine conturate. Fara personalitatea puternica si spiritul de sacrificiu a lui James White si fara lucrarea unica pe care a facut-o sotia lui, Ellen, miscarea adventa probabil ca s-ar fi stins in fasa. Insa aceasta in afara de cazul ca Dumnezeu ar fi ridicat alti oameni de sacrificiu care sa faca aceasta lucrare de pionierat.
Inovatorul
Un rol deosebit de important in unificarea adventistilor risipiti si izolati intr-un corp de credinciosi cu acelasi crez l-au avut publicatiile. Iar James White a folosit aceasta oportunitate din plin. Prima publicatie adventista s-a numit „The Present Truth” ( „Adevarul prezent” ) si a aparut in vara anului 1849. Mijloacele erau foarte reduse la acea ora: James White avea la indemana doar o Biblie si o concordanta fara coperte, iar lipsa mijloacelor financiare l-a determinat sa tipareasca primele o mie de exemplare pe datorie.
Desi inceputul nu era deloc incurajator, o viziune primita de Ellen White in noiembrie 1848 l-a incurajat pe James sa lupte cu greutatile si sa continue aceasta lucrare. In viziunea respectiva, lui E. White i s-a aratat ca trebuie sa fie pusele unei publicatii periodice prin care sa fie raspandite conceptiile doctrinare ale adventistilor de ziua a saptea.
Pasul urmator l-a reprezentat tiparirea primei culegeri de imnuri crestine in anul 1850. Era prima carte de imnuri din cele alte cateva ( sapte ) pe care le va tipari J. White in cursul vietii. Tot in 1850 au fost tiparite si primele numere din „The Advent Review” ( „Curierul revenirii” ) in care se reafirmau anumite pozitii din miscarea millerita.
Din 1853, in locul celor doua publicatii: „The Present Truth” si „The Advent Review”, a fost tiparita publicatia saptamanala care apare astazi sub numele „Adventist Review” ( „Curierul adventist” ). Rolul pe care l-a avut infiintarea Editurii Review and Herald pentru Biserica Adventista a fost imens. In scrisorile primite la redactie de la cititori, revista este numita „invatator”, „un oaspete bine-venit” si „o hrana la timpul potrivit”.
Cineva scria: „Ii multumesc Tatalui ceresc ca exista slujitori care sa le dea hrana celor flamanzi si insetati si celor ce s-au hranit destul doar cu coji.” Lipsiti de avantajele participarii la inchinarea intr-o comunitate locala, pentru adventistii izolati si risipiti pe vastul teritoriu american revista era un adevarat balsam sufletesc.
Altcineva scria: „Locuiesc intr-o zona in care rareori am privilegiul de a intalni o persoana care sa aiba aceeasi credinta pretioasa si salut din toata inima revista Review ca pe un mesager bine-venit.” Un alt cititor adauga: „Ma simt singur aici, fiindca nu am cu cine sta de vorba in Sabat, dar am revistele voastre, care imi inveselesc inima.”
Cu scopul de a asigura materiale necesare educarii copiilor si tineretului, in 1852, J. White a inceput sa publice revista „The Youth’s Instructor” ( „Instructorul tineretului” ). Publicatia va fi tiparita pana in 1870, cand va fi inlocuita cu revista „Insight” ( „Perspicacitate” ). In 1874, a fost lansata o noua publicatie, care avea sa devina „The Signs of the Times” ( „Semnele timpului” ).
In urma unei colecte, au fost adunati banii necesari pentru ca in 1875 sa fie organizata cea de-a doua editura a Bisericii Adventiste – „Societatea Editoriala Adventista a Pacificului” ( „Pacific Press” ), in care J. White s-a implicat masiv, asa cum facuse si in cazul primei edituri a bisericii – „Review and Herald”.
Pentru noi e dificil sa realizam cat de greu s-a ajuns la organizarea bisericii intr-o lume in care ideea de organizare a bisericii era asociata cu notiunea de Babilon. J. White a trebuit sa faca eforturi imense pentru a-si convinge coreligionarii ca biserica trebuia sa se organizeze pentru a-si putea indeplini misiunea si pentru a face fatza numarului mereu crescand de membri.
In cele din urma, in 1863, au fost puse la punct detaliile organizarii Conferintei Generale a Bisericii Adventiste, primul ei presedinte fiind ales in unanimitate chiar J. White. Acesta insa a refuzat din cauza unor oponenti care-l acuzau ca este insetat de putere. De abia peste doi ani, in 1865, J. White a acceptat sa fie ales presedinte al Conferintei Generale, in aceasta functie urmand sa slujeasca in total zece ani, cu perioade de intrerupere.
Insa activitatea lui J. White nu s-a rezumat doar la infiintarea celor doua edituri si la organizarea Bisericii Adventiste. La Conferinta Generala din 1873, James si Ellen White i-au convins pe delegati cu privire la importanta infiintarii Societatii Educationale a Bisericii Adventiste, incepand sa stranga fonduri pentru construirea unui colegiu adventist. Omul care nu avusese sansa sa urmeze cursurile unui colegiu se lupta acum pentru infiintarea primului colegiu adventist. Astfel, in 24 august 1874, colegiul si-a deschis portile la Battle Creek, avand la inceput 100 de elevi si studenti, intr-o cladire noua cu doua etaje.
Un rol important l-a avut J. White si in domeniul sanatatii. O buna perioada de timp s-a ocupat de revista de sanatate „The Health Reformer”, dar si de noul institut de sanatate al bisericii – Institutul de Reforma a Sanatatii, care fusese inaugurat in 1866. Insa in doar cateva randuri de articol este aproape imposibil de cuprins uriasa activitate a lui J. White in atatea domenii diferite pe o perioada de peste trei decenii.
Omul
James White nu a fost un om lipsit de greseli si defecte. A avut o personalitate puternica si o vointa de fier, pe care unii le-au interpretat ca fiind spirit dictatorial. Au existat tensiuni chiar si in familie, insa acestea nu erau cauzate de lipsa dragostei intre cei doi soti, ci de viziunea diferita asupra lucrarii, pe care cei doi au avut-o in diferite momente ale ei.
Tensiunile dintre J. White si fiul cel mare, Edson, au fost cauzate de spiritul risipitor al celui din urma. Tatal fusese obisnuit cu un stil de viata auster, cu lipsuri si economie, si nu putea admite ca fiul sau sa fie neglijent in gestionarea finantelor.
Asa cum a recunoscut si Ellen, sotia sa, J. White a muncit pana la epuizare, indeplinind lucrarea pe care ar fi trebuit sa o faca trei sau patru barbati. Spiritul sau de sacrificiu si altruismul sau erau inegalabile. Din banii pe care ii castiga din greu prin munca fizica ( mai ales in primii ani de casnicie ), el a sustinut primele publicatii si i-a ajutat material pe multi pastori si frati de credinta.
Saracia in care a crescut si trait a scos la iveala un deosebit simt antreprenorial. J. White avea un simt ascutit al afacerilor, din care a reusit sa stranga unele sume de bani cu care a contribuit la dezvoltarea institutiilor bisericii. Atunci cand gasea un teren de vanzare ieftin, investea bani in cumpararea lui, apoi, ca un veritabil dezvoltator imobiliar, construia o casa, amenaja o livada cu zeci de pomi fructiferi si o gradina de zarzavaturi, apoi vindea totul cu un pret aducator de profit.
Banii erau castigati cinstit, fara sa profite de finantele bisericii in perioadele in care a condus diferitele institutii ale ei. Opozantii sai l-au acuzat adesea de frauda si necinste, insa toate reviziile si cercetarile la care a fost supus de catre conducatorii in functie ai bisericii au condus la concluzia ca J. White a fost cinstit in toate aspectele.
Munca epuizanta pentru binele di dezvoltarea bisericii si-a cerut in cele din urma tributul. In 1865, dupa cea de-a treia sesiune a Conferintei Generale, a urmat o serie de calatorii obositoare in diferite parti ale Americii pentru rezolvarea unor probleme presante. Urmarea ? In august 1865, J. White a suferit un accident vascular cerebral. Au urmat luni de tratament si recuperare, insa accidentul vascular, urmat in anii care au urmat de alte patru astfel de accidente, a lasat sechele serioase in comportamentul sau.
Unele defecte de caracter s-au accentuat, iar depresia dadea tot mai mult semne de prezenta. Cu toate acestea, J. White nu putea ramane inactiv. A continuat sa se implice in diferite activitati pana in ultima zi a vietii sale. Un om cu o personalitate ca sa lui si cu o dragoste de Dumnezeu si de oameni greu de egalat nu putea sta inactiv.
Insa o lumanare aprinsa la ambele capete se consuma repede. Asa s-a intamplat si cu J. White. La doar 60 de ani, el a trebuit sa-si recunoasca infrangerea in fatza mortii. Oare simtamantul ca are atat de putin timp la dispozitie l-a determinat pe J. White sa faca atat de multe lucruri intr-un timp atat de scurt ?
Invingatorul
O privire retrospectiva a intregii vieti a lui J. White ne ajuta sa vedem in el profilul unui invingator pe toate planurile. Moartea prematura, la doar 60 de ani, nu l-a surprins cu proiecte nefinalizate, nici cu probleme personale sau de familie nerezolvate.
Si-a inceput viata de familie intr-o saracie lucie. Primul mobilier al familiei consta din sase scaune desperecheate, din care unora le lipse capacul, si o „masa” improvizata dintr-o scandura asezata pe doua butoaie. In primul an de casnicie, J. White le scria prietenilor sai, sotii Hastings, ca „tot ce avem, inclusiv haine, asternuturi si mobila, incape intr-un cufar lung de un metru, si acela pe jumatate plin, pe care il caram cu noi. Nu avem altceva de facut decat sa-I slujim lui Dumnezeu si sa mergem acolo unde El ne deschide calea.”
Insa datorita spiritului sau antreprenorial, la sfarsitul vietii el detinea mai multe proprietati, iar sumele donate fie persoanelor particulare neajutorate, fie diferitelor institutii ale bisericii au fost consistente. Succesul sau pe plan antreprenorial si lupta dusa de J. White pentru organizarea bisericii i-au atras multe neplaceri din partea opozantilor, care l-au acuzat in repetate randuri de delapidare a fondurilor editurilor finantate de el. Deoarece a luptat pentru organizarea bisericii, unii l-au acuzat ca prin aceasta urmarea sa obtina foloase materiale.
In anul 1854, comitetul editorial al editurii Review and Herald a investigat acuzatiile aduse lui J. White, fara sa gaseasca nimic in neregula. Insa atacurile pe aceasta tema nu au incetat. In 29 martie 1863, membrii bisericii din Battle Creek s-au intalnit sub conducerea lui Uriah Smith pentru a examina din nou acuzatiile impotriva sa. In urma cercetarilor, a fost tiparita o brosura de 39 de pagini, intitulata „Vindication of the Business Career of Elder James White” ( „Disculparea activitatii financiare ale fratelui James White” ).
In aceasta brosura se mentiona: „Intrucat circula mult prin tara niste zvonuri care stirbesc reputatia fratelui White de om integru si onest si care sunt folosite pentru a distruge influenta sa si a fratilor sai, pentru a astupa urechile oamenilor ca sa nu auda adevarul si a le impietri inimile ca sa nu-l primeasca, prin urmare, hotaram ca este de datoria noastra, a bisericii din Battle Creek, sa luam masuri in vederea verificarii temeiurilor acestor invinuiri, reclamatii si critici.”
Toti criticii si acuzatorii lui James White erau solicitati sa aduca inaintea comisiei dovezile pe care le aveau impotriva sa. Aveau sase saptamani la dispozitie pentru a duce aceste eventuale dovezi. De asemenea, cei care facusera afaceri cinstite cu James White erau rugati sa-si depuna marturia lor.
In timpul celor sapte saptamani care au trecut de la acest apel, au fost depuse 74 de declaratii sub juramant inaintea comisiei de ancheta, toate, fara exceptie, atestand corectitudinea lui James White. Nu a existat nici macar o singura acuzatie oficiala dovedita cu probe. Comitetul bisericii a prelungit termenul limita pentru depunerea eventualelor dovezi impotriva lui J. White, insa nici in acest timp nu s-a prezentat nimeni cu dovezi care sa sustina zvonurile cu privire la incorectitudinea sa.
Intrebarea pe care si-au pus-o membrii comitetului a fost: „Si de ce nu depune nimeni marturie despre faptele rele pentru care este acuzat fratele J. White ? Pur si simplu fiindca astfel de fapte rele nu exista cu adevarat.”
Unul dintre pionierii miscarii advente, Uriah Smith, desi nu era de acord in toate privintele cu J. White, niciodata nu a putut sa-i reproseze acestuia ca fusese incorect in modul in care a administrat finantele bisericii.
Totusi, chiar si dupa comitetul din 1863, atacurile impotriva lui J. White nu au incetat. Astfel, in 1869, zvonurile si invinuirile aduse de oponenti impotriva sa au atins un nou punct culminant. Era atacat de data aceasta nu doar J. White, ci si sotia sa, Ellen. Deoarece ignorarea zvonurilor ar fi daunat nu doar familiei White, ci si influentei lor in lucrarea lui Dumnezeu si bisericii in general, John Andrews, Uriah Smith si G. H. Bell au alcatuit un nou comitet pentru a cerceta din nou acuzatiile aduse.
S-a recurs la aceeasi procedura ca in cazul investigatiei anterioare, iar rezultatetel au fost acelesi. De data aceasta a fost tiparita o brosura de 155 de pagini, „Defense of Elder James White and his Wife” ( „Apararea fratelui J. White si a sotiei lui” ), care cuprindea:
– marturia a 54 de persoane care s-au declarat multumite de modul in care J. White facuse afaceri cu ele. Acuzatorii nu au prezentat nicio marturie impotriva sa.
– a fost dat un raport de modul in care J. White a condus editura si salariul primit de el de-a lungul anilor
– profitul pe care l-a obtinut in urma vanzarii caselor sale
– sumele cu care el a contribuit personal la intretinerea editurii si a altor institutii ale bisericii
– generozitatea cu care i-a ajutat pe cei in nevoie
Astfel, doar intre anii 1873 si 1878, deci in decurs de doar cinci ani, sotii White au donat pentru diferitele ramuri ale activitatii bisericii suma impresionanta de 15 000 $, intr-o vreme in care un venit anual bun era in jur de 500 $.
- White nu a avut de luptat doar cu saracia, cu ignoranta si cu acuzatiile false care i s-au adus, ci si cu boala. Din cauza muncii extenuante, in 1865 a suferit un atac cerebral, care au lasat sechele neurologice pentru tot restul vietii. Pana la moartea sa in 1881, J. White a mai suferit alte patru accidente vasculare cerebrale, care i-au diminuat puterea de munca si au contribuit major la la aparitia unor stari de depresie si modificari de comportament.
Totusi, J. White s-a luptat cu depresia si a invins-o, lucrand pentru binele bisericii si a semenilor sai si refuzand sa se complaca intr-o stare de letargie. Cele cinci accidente vasculare care au atras dupa ele modificari de comportament au adus in mod inerent tensiuni atat in viata de familie, cat si in privinta relatiilor cu semenii.
Insa si la acest capitol J. White a fost un invingator. In numarul din 9 august 1881 al revistei Review and Herald, care anunta decesul sau sub titlul „Fallen at His Post” ( „Cazut la datorie” ), editorialistul scria: „Era inevitabil ca un om in pozitia lui sa nu savarseasca uneori greseli. Nu a pretins niciodata ca ar avea o judecata infailibila sau un caracter desavarsit. Insa atunci cand era convins de o greseala, nimeni nu era mai dispus ca el sa o recunoasca sincer si profund. Chiar si in timpul ultimei sale suferinte, cand nu a mai putut sa tina in mana condeiul, a dictat cu un duh bland si smerit un mesaj in care si-a exprimat regretul pentru orice nedesavarsire de caracter manifestata sau pentru greseli comise, cerandu-le iertare tuturor.”
Dupa moartea sa, Dudley Canright i-a spus sotiei lui J. White, Ellen: „Cred ca nu l-am vazut niciodata pe fratele White atat de bland si rabdator cum l-am vazut in aceste ultime luni de viata. Imi voi aduce aminte cu placere de acest lucru. Am impresia acum ca Domnul il pregatea pentru ceea ce-l astepta.”
Cu aproximativ doua saptamani inainte de moarte, presimtind ca sfarsitul i se apropie, James a dorit sa repare relatia deteriorata cu sotia sa Ellen. Si-a cerut iertare si si-a recunoscut greselile. I-a cerut iertare sotiei „pentru orice cuvant sau fapta care ti-au adus suparare. Nu trebuie sa fie nimic care sa ne zadarniceasca rugaciunile. Totul trebuie sa fie in regula intre noi doi si intre noi si Dumnezeu.”
Dupa moartea sa, editorialele ziarelor din Battle Creek si din alte localitati au elogiat viata si activitatea lui J. White. Astfel, publicatia „Journal” din Battle Creek, condusa de fostul congresman George Willard, scria despre defunct:
„A fost un om de factura patriarhala, iar caracterul sau a fost turnat pe tiparul eroului. Daca claritatea logica in formularea unui crez, capacitatea de a-i molipsi pe altii cu propriul zel si de a le imprima propriile convingeri, abilitatea administrativa de a infiinta un cult si de a-i da forma si stabilitate si geniul de a fauri si a da directie destinului unei comunitati constituie semnele adevaratei maretii, inseamna ca fratele White are cu siguranta dreptul la acest titlu, intrucat nu a posedat doar una din aceste calitati, ci pe toate intr-o masura considerabila.
Activitatea sa de o viata a fost in esenta constructiva. El a posedat capacitatea rara de organizare sociala si a pus bazele si si-a pus amprenta asupra proiectului ridicarii unei entitati sociale si religioase pe care altii s-o dezvolte si s-o duca la bun sfarsit. De aceea, influenta sa a fost impresionanta nu numai pe parcursul vietii sale, ci se va face simtita multa vreme dupa moartea sa. Lucrarea inceputa de el nu se va stinge nicidecum dupa disparitia sa, intrucat institutiile modelate in mare masura prin intelepciunea sa practica si harnicia sa neobosita va continua sa prospere si sa se dezvolte asa cum a facut-o pana acum.
Prin urmare, ca in cazul tututor fondatorilor adevarati de comunitati, viata sa nu este un stalp subred, ci o coloana rezistenta, pe care trebuie sa construiasca altii. El a trait sa vada confesiunea adventista cu divesele ei institutii, al caror fondator si director executiv a fost considerat, ferm cladita pe o baza stabila.”
- White a fost un om cu calitati si defecte, cu lumini si umbre, ca oricare dintre muritori. Insa a fost un invingator. Iar pentru invingatori, Dumnezeu are o rasplata de neimaginat. Ziua rasplatirilor finale se apropie…
„Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu ! Uitati-va cu bagare de seama la sfarsitul felului lor de vietuire si urmati-le credinta !” ( Evrei 13, 7 )
Lori Balogh
Referinte: Pentru mai multe amanunte legate de viata si lucrarea lui James White, poate fi consultata lucrarea lui Gerald Wheeler „James White – Inovator si invingator”, Ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2017.