În pustia ispitelor
În Paradisul regăsit, de Milton, o continuare a poemului său epic Paradisul pierdut, momentul crucial în eforturile lui Isus de a câștiga lumea este ispitirea, nu crucificarea. În Eden, bărbatul și femeia au căzut pentru că s-au lăsat înșelați de Satan, care le-a promis o cale de a se ridica deasupra statutului pe care-l primiseră. Câteva milenii mai târziu, un alt reprezentant, al doilea Adam, a fost supus unui test similar, deși în mod curios, inversat. Veți fi ca Dumnezeu, a spus șarpele în Eden primei perechi; Nu poți fi om, a fost provocat Isus, în pustie, de către ispititor.
Poetul britanic Gerard Manley Hopkins prezintă ispitirea ca pe o întâlnire în care Isus și Satan se prezintă unul altuia. Neînțelegând întruparea, Satan nu știe sigur dacă Isus este un om obișnuit, o teofanie sau un înger cu puteri limitate, ca el însuși. El îl provoacă pe Isus să facă minuni pentru a vedea de ce puteri dispune.
Martin Luther duce mai departe această idee, spunând că în întreaga Lui viață, Isus a umblat cu atâta smerenie, trăind printre bărbați și femei păcătoase, încât nu a fost prețuit la adevărata Lui valoare, și, din această cauză, Diavolul l-a privit de sus și nu l-a recunoscut. Pentru că Diavolul vede numai de departe, vede numai ce este mare și impunător și se identifică cu ceea ce vede. El nu se uită la lucrurile umile, mai prejos decât el.
Ispitirea îl demască pe Satan, în timp ce Dumnezeu rămâne pe mai departe necunoscut. Dacă ești Dumnezeu, spune Satan, lasă-mă mut de uimire! Fă exact ce-ar face Dumnezeu! La care Isus îi răspunde: Numai Dumnezeu îmi poate da asemenea porunci, de aceea nu fac nimic la porunca ta.
Privind la momentul ispitirii, putem observa că Satan i-a propus lui Isus o schimbare irezistibilă. I-a oferit doar fața bună a condiției umane, trecând-o sub tăcere pe cealaltă. I-a oferit bucuria de a savura pâinea fără să facă foame și să transpire pentru producerea ei. A încercat să-L facă să creadă că poate risca fără să fie pus într-un pericol real. I-a oferit satisfacția faimei și a puterii fără perspectiva respingerii dureroase. Pe scurt, i-a oferit coroana în loc de cruce.
În viziunea lui Muggeridge, ispitirea a avut în centrul ei întrebarea principală din mintea concetățenilor lui Isus: Cum trebuie să fie Mesia? Un Mesia al mulțimilor, care să transforme pietre în pâini pentru a le hrăni pe acestea? Un Mesia al Torei, care să ocupe cu mândrie locul rezervat numai lui în cel mai înalt foișor al Templului? Un Mesia-Rege care să domnească nu numai peste Israel, ci și peste toate împărățiile pământului? Pe scurt, Satan i-a oferit lui Isus șansa de a fi extraordinarul Mesia pe care îl dorea și aștepta poporul. Doreau orice fel de Mesia, cu excepția unuia care să pătimească, ceea ce a și făcut Isus.
Reflectând la ispitele lui Isus, ne dăm seama că acestea vizau rațiunea pentru care venise El pe pământ, stilul Lui de lucru. Practic, Satan l-a ispitit pe Isus, ca să accelereze împlinirea misiunii Sale. Ar fi putut fi biruitor asupra mulțimilor, dându-le de mâncare pe îndestulate și la o clipeală de ochi, iar apoi ar fi preluat controlul asupra împărățiilor lumii și S-ar fi pus la adăpost de orice pericol.
Această perspectivă o găsim în scrierile lui Dostoievski, care a făcut din ispitirile lui Isus, subiectul celebrului său roman Frații Karamazov. Fratele agnostic, Ivan Karamazov, scrie un poem intitulat „Marele Inchizitor”, al cărui fir epic se desfășoară în secolul al XVI-lea, la Sevilla, în zilele de apogeu ale Inchiziției:
Un Isus deghizat vizitează orașul într-un moment în care ereticii erau arși zilnic pe rug. Mare Inchizitor, un cardinal bătrân de aproape nouăzeci de ani, înalt și drept, cu fața uscată și ochi afundați în orbite, Îl recunoaște pe Isus și-L aruncă în închisoare. Acolo are loc o scenă ai cărei protagoniști sunt Isus și Marele Inchizitor, scenă care ne amintește de ispitirea din pustie.
Inchizitorul are de adus o acuzație: rezistând celor trei ispite, Isus a pierdut dreptul asupra celor mai mari trei puteri care-I stăteau la dispoziție; minunile, taina și autoritatea. Ar fi trebuit să urmeze sfaturile Satanei și să facă minunile care I se ceruse să le facă, și astfel faima Lui printre oameni ar fi crescut. Ar fi trebuit să primească cu bucurie oferta de autoritate și putere. Cum de n-a înțeles că oamenii vor să se închine la ceva incontestabil? În loc să le iei oamenilor libertatea, le-ai acordat și mai multă libertate, împovorând astfel pe vecie împărăția spirituală a omenirii cu suferințele pe care i le produce însăși libertatea ei. Ai dorit ca omul să Te iubească fără să fie obligat la aceasta, ai dorit ca el să Te urmeze de bunăvoie, să se lase atras și cucerit de Tine.
Inchizitorul susține că, împotrivindu-se încercărilor lui Satan de a-L convinge să calce în picioare libertatea umană, Isus a devenit El Însuși prea ușor de respins. A renunțat la cel mai mare anvantaj pe care-L avea: puterea de a impune credința. Din fericire, continuă vicleanul inchizitor, biserica a recunoscut și a corectat eroarea, iar de atunci lucrarea ei se bazează pe minuni, taină și autoritate. Din acest motiv, Inchizitorul trebuie să-L mai execute o dată pe Isus, astfel va fi împiedicată lucrarea bisericii.
Ispitirea din pustie ne revelează o diferență esențială între puterea lui Dumnezeu și puterea lui Satan. Satan are puterea de a constrânge, de a-i orbi pe oameni, de a-i îngenunchea, de a-i distruge. Oamenii au învățat mult de la această putere. Cu biciul, cu ciomagul ori cu pușca, ființele umane pot forța alte ființe umane să facă ce li se cere. Puterea lui Satan este exterioară și coercitivă.
Prin contrast, puterea lui Dumnezeu este lăuntrică și necoercitivă. N-a vrut să înrobească omul prin minuni, ci a dorit cu ardoare o credință liberă care nu este generată de minuni. O asemenea putere poate părea uneori o slăbiciune. Prin transformare lăuntrică blândă, supusă permanent alegerii omului, puterea lui Dumnezeu seamănă cu o abdicare. Oricare părinte și oricare ființă care iubește poate confirma că dragostea este lipsită de putere când cel iubit alege să o respingă.
„Dumnezeu nu este nazist”, spunea Thomas Merton, și așa e. Stăpânul Universului a devenit victima lipsită de putere în fața plutonului de execuție. Dumnezeu S-a făcut slab cu un singur scop: pentru ca să le ofere oamenilor șansa de a alege ce să facă cu El.
Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Apocalipsa 3:20
Cătinean Alin, 1 februarie 2019